In aceasta dimineata m-am trezit greoi cu toate ca ardeam de curiozitate sa vad daca protestele din Romania vor continua. In scepticismul meu, mizam ca nimeni nu se va mai prezenta in vreo piata, desi cunosc ca oamenii si energia unor adunari stradale au un fel propriu de a escalada, ceva ‘a la bulgarele de zapada’. In mod surprinzator, pare ca se intampla ceva. Inteleg din presa si de la Antena 3 ca este a 4-a zi de proteste. Nu cred ca gradul de intelegere al romanilor a crescut ad-hoc, dar cred ca le-a ajuns legendarul cutit la os. Ma mir. Ma mir de fiecare data cand deschid live streaming-ul si vad indarjire. Nu stiam ca romanii mai au asa ceva. Ma surprinde ca oamenii par sa inteleaga ceva. Poate inteleg doar saracia si greutatile proprii; e totusi ceva.

M-am obisnuit sa vad la televizor proteste in diverse state, de la europene la arabe; credeam mereu ca oamenii aceia au ceva ce noi nu avem: o mai fina intelegere ori pur si simplu niste muschi in plus in zona curajului. Nu credeam ca voi ajunge sa-mi vad semenii scandand prin piete impotriva nedreptatilor si mai mult decat atat, nu credeam ca ma va gadila acest sentiment necunoscut care, foarte incet, incepe sa se faca simtit. Mandrie. Ma uitam pe CNN si un scurt reportaj (complet alandala, they missed the whole point) vorbea despre protestele romanilor. M-am indreptat pe canapea si mi-am ridicat putin barbia. O urma foarte palida de demnitate imi impingea umerii in jos, ma obliga sa stau mai dreapta. E diferit sa te simti putin mai demn. Cand iti ridici capul din pamant, pari sa vezi lucruri pe care inainte nu le considerai posibile. Proteste nu doar in Bucuresti, ci si in alte orase din tara. Zeci, sute, depinzand de caz. Un fel de istorie. Un fel de constiinta comuna care striga si incepe sa dea din picioare.

Violenta nu e o solutie, dar uneori e mijloc spre scop. Din partea mea, manifestantii ar putea sa scoata fiecare politician jegos in strada si sa ii dea foc, nu m-as simti dezgustata. Ce ma ingretoseaza in schimb e atitudinea ticalosilor cu scut. Am vazut jandarmii care si-au lovit proprii aliati, oameni care traiesc la fel de rau, care isi doresc sa ia parte la o schimbare, sa puna in miscare un nou organism cu mii de capete ganditoare. Este absolut scarbos, mi-e greata sa ii privesc pe jegosii care imbraca ‘uniformele’ asa-zisului organ al cetatenilor. Pana la urma, cei impotriva carora se indreapta bastoanele lor sunt cei care le platesc salariile. Nu e nimic. Asa cum s-au trezit impotriva unei conduceri fanteziste si criminale, asa se vor trezi impotriva Cerberului politienesc. Va veni si randul celor care fac acum abuz de pumni si bastoane pe motive inexistente.

Pe fondul acestor proteste, ma intreb: unde duce? Oamenii au iesit in strada, poate vor continua, dar sunt pana la urma.. neinstruiti. Cerintele lor sunt generale, n-ar stii sa specifice unde sa fie schimbarea. Pancartele si scandarile nu tin loc de cunostinte. Asta se intampla cand indobitocesti poporul ani de zile. Un popor neinstruit e cea mai de pret arma in mana unei guvernari de natura ticaloasa, antiumana si egocentrica. Ma tem ca e un foc de paie. Adevarat, un foc de paie binevenit, mult asteptat, indelung dorit, dar totusi, un foc de paie. Protestul spontan e extraordinar si aplaud initiativa oamenilor cu tot respectul, dar daca nu se va rafina in ceva mai mult decat pancarte si poezii, entuziasmul si energia de acum va pali incet in fata frigului, batailor, amenzilor, realitatii crunte. Suntem, sper, constienti ca aceste cateva mii de oameni nu il vor putea scoate pe presedinte din ‘zona lui de comfort’ si cu atat mai putin il vor impinge sa isi dea demisia.

Si-atunci: cine spala mizeria unei nereusite? Nu cumva aceiasi oameni de pe strazi vor fi nevoiti sa se reintoarca la vietile lor si sa plateasca pe viitor aceasta ‘insubordonare’? Nu cred sa existe in noi taria de a duce pana la capat ce s-a inceput. Dar poate foamea si frigul si durerea au un fel propriu de a se metamorfoza in indignare, curaj si anduranta.

Categories: Civil sub acoperire | 6 Comments »